Comunicarea Virtuală

Autor: Ileana Rotaru

Anul publicării: 2010

Editura: Tritonic

Ileana Rotaru este lector universitar doctor la Universitatea „Eftimie Murgu” Reșița, autoare a numeroase lucrări științifice publicate în reviste de specialitate sau prezentate la conferințe internaționale, toate cu teme referitoare la impactul noilor media în educație.

Cartea „Comunicarea virtuală” reprezintă un studiu asupra impactului pe care îl au noile tehnologii informaționale și comunicaționale în spațiul educațional contemporan. Lucrarea are un aspect formal, structura ei rigidă și limbajul academic nu o fac prea ușor de lecturat, decât pentru un ochi bine antrenat, de aceea nu mare mi-a fost mirarea să aflu în final, că lucrarea de față este chiar teza de doctorat a autoarei în cauză.

Volumul cuprinde patru capitole, respectiv: postmodernismul și comunicarea virtuală, noile media, pedagogia media și în final, formarea și evaluarea competenței mediatice.

În prima parte, Postmodernismul și comunicarea virtuală, se dezbate conceptul de virtualitate din perspectiva postmodernă, având în vedere trăsăturile pe care le implică și formele sale de manifestare, alături de alte concepte înrudite, cum ar fi: realitate virtuală, spațiu virtual, cyberspațiu, sat global, subiect virtual/avatar, etc.

Tot aici sunt aduse în discuție două perspective ale teoreticienilor postmoderni, prima care face referire la virtualitate ca și modalitate de simulare a lumii prin manipulare de obiecte, respectiv tehnologiile dețin puterea de a contura și de a controla viețile oamenilor (Jean Baudrillard, Paulo Virilio) și a doua, în care procesul de virtualizare reprezintă o valorificare creativă a valențelor multiple pe care le au oamenii (Pierre Lévy, Sherry Turkle). Practic, s-a realizat o analiză de ansamblu a virtualității, ca parte integrantă și inerentă a vieții cotidiene.

A doua parte, Noile media, abordează problema mijloacelor de comunicare și informare în masă, ca o explozie ce a determinat o serie de temeri odată cu aplicarea lor. Una dintre cele mai acute temeri este cea cu privire la control, mai exact la relația dintre puterea mediatică și puterea politică. Este vorba aici de fenomenul hipermediatizării, a televizionării în direct, cu ample consecințe asupra puterii politice (războiul din Vietnam, revoluția română din 1989, războiul din Golf, etc.), fapt ce a dus la așa numitul război imagologic.

Așadar, conceptul aparent unitar de noile media, se referă de fapt la o vastă serie de schimbări determinate în producția, distribuția, utilizarea și consumul media.

Principalele diferențe specifice ale noilor media sunt: digitalitatea, interactivitatea, hipertextualitatea, dispersia și virtualitatea, cea din urmă, fiind considerată trăsătura fundamentală a noilor tehnologii de comunicare. Aceste caracteristici demonstrează presiunea puternică pe care o exercită asupra spațiului comunicațional și asupra utilizatorilor (în special tinerii).

În ceea ce privește educația, au fost sintetizate câteva roluri pe care NTIC (New Technologies of Information and Communication) le pot îndeplini: resurse pentru activitățile  din clasă, suport în activitatea didactică, ajutor în activitatea elevilor și studenților.

În partea a treia, Pedagogia media, este analizată relația dintre noile media și spațiul educațional. Alături de familie, școală, biserică, instituții culturale, mass-media reprezintă unul din cei mai importanți factori ai educației. Importanța acestui factor este subliniată tocmai de implicarea media în cele mai multe aspecte ale vieții sociale și cotidiene.

Autoarea vorbește de conceptul de alfabetizare media, ca parte a procesului de socializare, în special al tinerilor, a căror problemă este în pricipal legată de conținutul mediatic, dar și al adulților, a căror problemă este tehnicitatea. În societatea contemporană, statutul și rolul profesorului s-a transformat, el a devenit o sursă de informație posibilă și alternativă, iar elevul a devenit actor de sine stătător în spațiul mediatic, fiind lipsit uneori de competențele necesare și orientarea adultului.

Un aspect asupra căruia se atrage atenția, este cel conform căruia alfabetizarea media nu este necesară în viitor, ci în mod urgent acum, pentru a asigura viitorilor cetățeni competențele specifice, pentru a face față cerințelor unei economii globale și pentru a contribui la valorile culturii.

Ultima parte, Formarea și evaluarea competenței mediatice, vine ca și o continuare practică, operațională a conceptului de pedagogie media. În acest scop a fost elaborată Scala de Evaluare Standard Mixată (SESM) de măsurare și evaluare a competenței mediatice la cadrele didactice din învățământul preuniversitar. Utilizarea acestui instrument are un dublu rol: cel de a surprinde trăsăturile competenței media, în funcție de percepția subiectivă a cadrelor didactice si cel de a deveni un instrument util de măsurare și analiză a nevoii de formare profesională în acest domeniu.

În final, consider că școala își va putea corela răspunsul la cerințele societății contemporane, doar dacă pune mai mult accent pe competențele mediatice ale cadrului didactic, prin intermediul cărora se realizează educația elevului, ca utilizator fidel și neinstruit al spațiului mediatic. După cum spune și Jean-François Lyotard: „Universitatea/școala este obligată să înceapă să joace un rol nou în cadrul îmbunătățirii performanței sistemului ce constă în reciclarea și educația permanentă”.

Recenzie realizată de Neamțu Iuliana-Alexandra.