De ce a fost înțelesul neînțeles?

Sa-intelegem-media_Marshal-McLuhan

Cartea ”Să înțelegem media. Extensiile omului” de Marshall McLuhan este pe bună dreptate o lucrare controversată și criticată nu doar la prima sa apariție, ci pe parcursul existenței sale din 1964 și până în prezent. Poate chiar va rămâne la fel și în următorii 10-20 de ani. În încercările sale de a oferi o imagine complexă despre influența tehnologiilor asupra evoluției omenirii în general, autorul reinterpretează întregul curs al istoriei într-o formă proprie, ironică, pe alocuri chiar satirică, oferind noi perspective nu doar asupra trecutului. De fapt, cartea este o ”retrospectivă” a viitorului care își datorează existența ”vremurilor apuse”, evenimentelor care au construit pas cu pas forma finală la care momentan (nu doar în 1964 dar și astăzi) are acces doar autorul.

Lucrarea este structurată pe două părți în care se îmbină partea teoretică (prima parte) cu cea practică (a II-a parte) oferind o imagine de ansamblu asupra universului, imagine care creează impresia unei analize atât din exterior, cât și a unei analize de tip hermeneutic, în care McLuhan percepe lucrurile și acțiunile dincolo de forma lor obișnuită, pentru că el ”știe” adevărata lor identitate și modul potrivit de a le utiliza. Tocmai din acest motiv al elaborării structurii cărții se creează uneori senzația unei redundanțe, care se datorează în principal intenției autorului de a formula idei mai clare, mai precise, mai exemplificatoare, asupra noțiunilor formulate anterior: ”Media este mesajul”, ”Sat global”, ”Televizorul este un mediu rece”, ”Cartea este un mediu fierbinte” etc. Este remarcabil modul lui de a sugera că el însuși nu va fi înțeles și va fi citat greșit prin repetatele referiri la opera shakespeariană pe care el o interpretează într-un mod de neconceput de către orice critic literar, poate chiar revoltător: ”S-ar putea despica firul în patru pe tema dacă Shakespeare se referea sau nu la televizor în cunoscutele versuri din Romeo și Julieta”. E la fel de potrivit și pentru cazul autorului situația în care cineva ar spune că atunci când el vorbea despre influența televiziunii în viața oamenilor de fapt făcea referire la impactul grandios al internetului, transformările la care sunt supuse ziarele și radiourile odată cu apariția televizorului se referă la forma produselor media pe online, implicarea cititorului presupune interactivitatea de astăzi care se găsește pe toate site-urile de știri etc.

Pentru a înțelege în profunzime ideile formulate de McLuhan e nevoie nu doar de o doză de nebunie și un grad înalt de abstractizare a vieții, ci și de o vastă cultură generală care să îți asigure conexiunile neuronilor la viteză maximă. Degeaba încearcă cititorul să se descurce în lumea lui Marshall dacă dintr-un paragraf de carte în care sunt invocați 5 scriitori diferiți el nu-l știe nici pe unul. Ceea ce am prezentat mai sus este evident un nivel elementar de analogii pe care le înțelegem noi, cei din era internetului. Însă în mod evident lucrarea respectivă nu are termen de valabilate și va rămâne actuală și interpretabilă și în altă ”eră”. Cartea lui Marshall McLuhan nu doar că poate fi citită la câteva niveluri distincte de interpretare, cum învățam noi în școală despre poeziile lui Tudor Arghezi, însă cu siguranță reprezintă o sursă de neînlocuit în studiile privind media implicit și pentru specialiștii de astăzi.

Deși inițial scrierile lui Marshall au fost considerate pe de o parte aberante pentru că ilustrau o lume de neimaginat la momentul respectiv, pentru că nu corespundea cu realitatea de atunci, și astăzi unele secvențe rămân învăluite în mister pentru că sunt încă pasaje ”descriptive” care ”va să vină”. Însemnările pe care mi le-am tot făcut pe carte, printre cele ale unor citate interesante, unele ale autorului (”Plăcerea de a te afla în mijlocul maselor este simțul bucuriei provocat de multiplicarea numerelor, care a fost și este suspect pentru membrii alfabetizați ai societății occidentale”), altele preluate și ele de la alți autori (”Satira”, spunea Swift, ”este o oglindă în care vedem toate expresiile numai pe a noastră nu”) ca susținere a ideilor lui sau din contra, drept material neprețuit de ”găsire a adevărului”(”Pur și simplu nu există în declarația lui Sarnoff (”Prea suntem înclinați să facem din instrumentele tehnologiei țapul ispășitor pentru păcatele celor care le mânuiesc”) nimic care să reziste la o minimă examinare, deoarece ignoră natura mediului, exact în stilul narcisist al unui om hipnotizat de amputarea și extensia propriei ființe într-o nouă formă tehnică”) vin în actualizarea senzației că am citit o carte ”ciudată”. Pe lângă impactul absolut al comparațiilor pe care le face McLuhan, pe lângă dificultatea mea de a uni uneori ideile între ele, pe lângă frustrarea mea în legătură cu unele concepte necunoscute, dar care mi s-au părut necesar de a le fi știut, senzația mea era mereu reconfirmată că autorul nu ar fi putut scrie cartea respectivă în 1964 (!). Chiar și în condițiile în care a fost între timp reeditată ea nu putea decât să fie pe alocuri nuanțată și evident ușor completată, însă cu siguranță că și-a păstrat cursul firesc, inițial. În acest context, citind despre folosirea pe larg a calculatoarelor când tocmai înțelegeam mai multe despre apariția tiparului, a radioului și a televiziunii, despre branduri pe o pagină alăturată cu pasaje din ”Romeo și Julieta” sau despre testele care măsoară IQ-ul, despre manipularea prin presă sau reclama ascunsă din filme m-a cam derutat pentru că momentan acestea sunt tratate ca noțiuni relativ noi, de curând formulate în forma lor teoretică și nicidecum fiind termeni vechi cât lumea. Aceste senzații nu se bazează neapărat pe date științifice ale apariției termenilor menționați ci mai degrabă ele apar pentru că aceștia sunt pe larg răspândiți acum și ne este greu să concepem că ei de fapt existau și anterior.

”Să înțelegem media” este cu siguranță o carte fundamentală în înțelegerea media, deși ea nu este doar media. Cartea face referire în egală măsură și la haine, locuințe, automobile, relațiile interpersonale, enegie electrică, ev mediu, război, shopping, bani, Robinson Crusoe, Narcis, jocuri, Europa VS America, Rusia VS America etc. Ideile autorului au fost considerate la început ale unui inadaptat social, care percepe lumea incoerent și pretinde că are suport oarecum științific al ideilor sale. Implicit din acest motiv criticii primei ediții l-au acuzat în primul rând de neglijență în transcrierea versurilor din Shakespeare. Însă pe măsură ce realitatea căpăta din ce în ce mai mult conturul prezentat de el în lucrările sale, specialiștii în domeniu și nu numai au scos cărțile lui ”de prin coșurile de gunoi” și le-au recitit, oferindu-i credit pentru simțul analitic pe care s-au construit observațiile sale pe de o parte și previziunile sale pe de altă parte. Această lucrare despre nou și vechi, despre medii ”calde” și ”reci”, despre explozia și implozia tehnologiei, despre sensibilitatea și reacția omului la mijloacele de comunicare indiferent dacă se simte manipulat sau manipulator este poate ilustrarea cea mai clară a versului eminescian ”Toate-s vechi și nouă toate” pentru că indiferent de schimbarea din societate, indiferent de care tehnologie nouă mai apare, toate realitățile se repetă, în esență, după o anumită schemă, cele noi conținându-le pe cele vechi, chiar dacă într-un mod prea subtil pentru a fi perceput de către toți.

Alexandrina Coșleț

Comunicarea Virtuală

Autor: Ileana Rotaru

Anul publicării: 2010

Editura: Tritonic

Ileana Rotaru este lector universitar doctor la Universitatea „Eftimie Murgu” Reșița, autoare a numeroase lucrări științifice publicate în reviste de specialitate sau prezentate la conferințe internaționale, toate cu teme referitoare la impactul noilor media în educație.

Cartea „Comunicarea virtuală” reprezintă un studiu asupra impactului pe care îl au noile tehnologii informaționale și comunicaționale în spațiul educațional contemporan. Lucrarea are un aspect formal, structura ei rigidă și limbajul academic nu o fac prea ușor de lecturat, decât pentru un ochi bine antrenat, de aceea nu mare mi-a fost mirarea să aflu în final, că lucrarea de față este chiar teza de doctorat a autoarei în cauză.

Volumul cuprinde patru capitole, respectiv: postmodernismul și comunicarea virtuală, noile media, pedagogia media și în final, formarea și evaluarea competenței mediatice.

În prima parte, Postmodernismul și comunicarea virtuală, se dezbate conceptul de virtualitate din perspectiva postmodernă, având în vedere trăsăturile pe care le implică și formele sale de manifestare, alături de alte concepte înrudite, cum ar fi: realitate virtuală, spațiu virtual, cyberspațiu, sat global, subiect virtual/avatar, etc.

Tot aici sunt aduse în discuție două perspective ale teoreticienilor postmoderni, prima care face referire la virtualitate ca și modalitate de simulare a lumii prin manipulare de obiecte, respectiv tehnologiile dețin puterea de a contura și de a controla viețile oamenilor (Jean Baudrillard, Paulo Virilio) și a doua, în care procesul de virtualizare reprezintă o valorificare creativă a valențelor multiple pe care le au oamenii (Pierre Lévy, Sherry Turkle). Practic, s-a realizat o analiză de ansamblu a virtualității, ca parte integrantă și inerentă a vieții cotidiene.

A doua parte, Noile media, abordează problema mijloacelor de comunicare și informare în masă, ca o explozie ce a determinat o serie de temeri odată cu aplicarea lor. Una dintre cele mai acute temeri este cea cu privire la control, mai exact la relația dintre puterea mediatică și puterea politică. Este vorba aici de fenomenul hipermediatizării, a televizionării în direct, cu ample consecințe asupra puterii politice (războiul din Vietnam, revoluția română din 1989, războiul din Golf, etc.), fapt ce a dus la așa numitul război imagologic.

Așadar, conceptul aparent unitar de noile media, se referă de fapt la o vastă serie de schimbări determinate în producția, distribuția, utilizarea și consumul media.

Principalele diferențe specifice ale noilor media sunt: digitalitatea, interactivitatea, hipertextualitatea, dispersia și virtualitatea, cea din urmă, fiind considerată trăsătura fundamentală a noilor tehnologii de comunicare. Aceste caracteristici demonstrează presiunea puternică pe care o exercită asupra spațiului comunicațional și asupra utilizatorilor (în special tinerii).

În ceea ce privește educația, au fost sintetizate câteva roluri pe care NTIC (New Technologies of Information and Communication) le pot îndeplini: resurse pentru activitățile  din clasă, suport în activitatea didactică, ajutor în activitatea elevilor și studenților.

În partea a treia, Pedagogia media, este analizată relația dintre noile media și spațiul educațional. Alături de familie, școală, biserică, instituții culturale, mass-media reprezintă unul din cei mai importanți factori ai educației. Importanța acestui factor este subliniată tocmai de implicarea media în cele mai multe aspecte ale vieții sociale și cotidiene.

Autoarea vorbește de conceptul de alfabetizare media, ca parte a procesului de socializare, în special al tinerilor, a căror problemă este în pricipal legată de conținutul mediatic, dar și al adulților, a căror problemă este tehnicitatea. În societatea contemporană, statutul și rolul profesorului s-a transformat, el a devenit o sursă de informație posibilă și alternativă, iar elevul a devenit actor de sine stătător în spațiul mediatic, fiind lipsit uneori de competențele necesare și orientarea adultului.

Un aspect asupra căruia se atrage atenția, este cel conform căruia alfabetizarea media nu este necesară în viitor, ci în mod urgent acum, pentru a asigura viitorilor cetățeni competențele specifice, pentru a face față cerințelor unei economii globale și pentru a contribui la valorile culturii.

Ultima parte, Formarea și evaluarea competenței mediatice, vine ca și o continuare practică, operațională a conceptului de pedagogie media. În acest scop a fost elaborată Scala de Evaluare Standard Mixată (SESM) de măsurare și evaluare a competenței mediatice la cadrele didactice din învățământul preuniversitar. Utilizarea acestui instrument are un dublu rol: cel de a surprinde trăsăturile competenței media, în funcție de percepția subiectivă a cadrelor didactice si cel de a deveni un instrument util de măsurare și analiză a nevoii de formare profesională în acest domeniu.

În final, consider că școala își va putea corela răspunsul la cerințele societății contemporane, doar dacă pune mai mult accent pe competențele mediatice ale cadrului didactic, prin intermediul cărora se realizează educația elevului, ca utilizator fidel și neinstruit al spațiului mediatic. După cum spune și Jean-François Lyotard: „Universitatea/școala este obligată să înceapă să joace un rol nou în cadrul îmbunătățirii performanței sistemului ce constă în reciclarea și educația permanentă”.

Recenzie realizată de Neamțu Iuliana-Alexandra.