Ce-ar face Google? – Jeff Jarvis

ce-ar face google„Google” – un cuvânt pe care-l folosim zilnic reprezentând un serviciu pe care-l folosim zilnic, indiferent de vârstă, statut social sau zona în care locuim. „Google” – un cuvânt care defineşte mai mult decât un motor de căutare: reprezintă un mod de viaţă, o revoluţie a mai multor industrii, bazată pe evoluţia continuă a Internetului.

Cartea lui Jeff Jarvis vrea să ilustreze toate aceste modificări pe care gigantul din Mountain View le aduce în viaţa noastră şi în interacţiunile zilnice pe care le avem cu alţi oameni dar şi cu brandurile.

Saga Dell

În 2005 autorul „Ce-ar face Google?” şi-a cumpărat un laptop Dell. Un laptop defect de la care a pornit o întreagă filozofie, demonstrând puterea Google şi modul în care utilizatorii pot pune pe butuci un producător ce ignoră discuţiile despre el în spaţiile străine lui: un simplu articol scris de Jeff Jarvis pe blogul personal la adresa Dell a dus la scăderea vertiginoasă a valorilor acţiunilor companiei. De ce? Răspunsul e simplu şi-l aflăm în introducerea cărţii: utilizatorii obişnuiţi, ajutaţi de Google, au „realizat” o altfel de campanie publicitară. Negativă.

Drept răspuns la această criză, Dell a fost nevoit să-şi revizuiască întreaga politică referitoare la relaţia cu clienţii dar şi să investească în îmbunătăţirea serviciilor sale.

Legile Google

„Legile Google” aşa cum le enumeră Jeff Jarvis au dus la schimbări radicale: Daţi-ne controlul şi noi îl vom folosi, Dacă nu poţi fi căutat, nu vei fi găsit sau Fii transparent! spun totul despre felul în care ar trebui să decurgă “relaţia” dintre  o afacere şi clienţii săi.

Spre deosebire de epoca dot-com a anilor 2000 în care era suficient ca o firmă să-şi construiască un site şi să-i pună adresa pe cărţile de vizită pentru a căpăta brusc un capital de încredere, în „epoca Google”, cea în care trăim astăzi, controlul aparţine maselor. Nu este suficient să aşteptăm, manageri fiind, ca potenţialii clienţi să acceseze site-ul nostru. Masele se informează pe Google. Iar Google se informează de la mase (întregul proces este descris detaliat în carte). Iar dacă un blogger spune pe blogul său că serviciile tale sunt proaste iar vestea se răspândeşte (să pui un link este foarte simplu şi Google se împacă foarte bine cu linkurile), Google asta va reţine. Implicit, masele vor avea aceeaşi părere despre tine şi serviciile tale. Google are credibilitate mai mare decât un simplu site de companie.

Google – conducătorul lumii („ce-ar fi dacă?”)

Un scenariu utopic este reprezentat de existenţa instituţiilor cu politică „Google-like” – bazată pe deschidere, control al utilizatorului şi schimb de informaţii.

Astfel, citind această carte, aflăm cum publicitatea clasică ar fi înlocuită de relaţia directă producător-client, cum The Google Times – ziarul post-hârtie – va fi parte dintr-o reţea de ştiri online, fără intenţia de a proteja presele de tipar, aşa cum se întâmplă cu ziarele clasice astăzi, cum Universitatea Google ar însemna o reţea de studenţi şi profesori care schimbă rolurile între ei (şi care nu iau în mod obligatoriu contact fizic, putându-se afla pe două părţi opuse ale pământului), de manuale (electronice, normal) care fac trimiteri la alte manuale.

Există şi două industrii imune la schimbările de mentalitate propuse (şi nu impuse) de Google: Specialiştii în PR şi avocaţii. De ce, ne spune Jeff Jarvis în ultimul capitol al cărţii sale.

Fiind mai mult decât o carte despre New Media, „Ce-ar face Google?” arată modul în care afacerile pot supravieţui în epoca vitezei, schimbului rapid de informaţii şi controlului deţinut de consumatori. Şi nu se adresează doar managerilor. Consumatorii sunt invitaţi să înţeleagă felul în care pot contribui la obţinerea unor produse şi servicii mai bune – implicit unui stil de viaţă mai confortabil.

 Editura Publica

  • Ediţia I 2010
  • Traducator: Irina Henegar
  • 14,5 x 20,5 cm
  • 360 pagini
  • ISBN: 978-973-1931-40-1

Alexandra Grigoroșoaia

Articol publicat pe cititoruldecarti.ro / sursă foto: editura Publica.

Advertisements

Superficialii. Efectele Internetului asupra creierului uman

Superficialii. Efectele Internetului asupra creierului umanÎn 2007, Nicholas Carr a observat că Internetul exercita asupra lui o influență mult mai mare și mai complexă decât o făcuse vreodată vechiul lui PC. Autor al cărților „The Big Switch” (2009) și „Does IT Matter?” (2004) și editorialist la New York Times, Wall Street Journal, The Atlantic, Wired, Carr a scris despre efectele Internetului asupra creierului uman în ultima lui carte publicată în 2011, „The Shallows” (Superficialii). Continue reading

Limitările unei rețele centralizate

ImageÎn articolul său,  “The Role of New Media for the Democratization Process in the Arab World”, Markus Sabadello pune în lumină o serie de aspecte negative generate de aplicațiile new-media în procesul de democratizare, încercând să tempereze discursul utopist al entuziaștilor care văd în Internet o sursă imediată de construcție a unei lumi libere. Deși nu minimizează beneficiile vădite ale puterii world-wide-web-ului, el atrage atenția asupra limitărilor acesteia în cadrul procesului de democratizare, oferind exemple relevante ale modului în care new-media au fost folosite nu demult în așa-numita “Primăvară Arabă”. În final el oferă o serie de soluții care ar putea conduce la realizarea unor tehnologii centrate pe oameni, deschise și descentralizate, tehnologii care ar putea contribui la o stabilitate socio-politică răspândită la nivelul întregului glob.

Autorul ține să precizeze încă de la început că folosirea tehnologiilor în situații revoluționare nu a apărut odată cu Primăvara Arabă și că mass-media tradiționale și comunicarea din-gură-în-gură au asigurat canalul principal de transmitere a informațiilor în timpul crizei în țările arabe, din moment ce rata de penetrare a Internetului nu depășea la momentul respectiv 25% din populație.

În ciuda acestui aspect, autorul recunoaște că, atât în Tunisia, cât și în Egipt, postarea imaginilor de la evenimentele violente pe Youtube și Facebook, precum și postările pe Twitter de la fața locului, au contribuit la răspândirea mesajului, la întărirea legăturilor dintre revoluționari și la atragerea atenției țărilor occidentale.

Cu toate acestea,  aurorul subliniază că puterea Internetului nu are o forță utilizabilă uni-dimensional ; el aduce exemple relevante a modului în care instituțiile autoritariste au folosit new-media în propriul avantaj intrucât companiile de telecomunicații și furnizorii de Internet au o structură profund centralizată, fiind astfel ușor controlabile de autorități. Pentru a nu lăsa discuția asupra controlul media doar la nivelul evenimentelor din ultimii ani, autorul face din nou o retrospecțiune bine-venită, arătând că acest control asupra informației a interesat autoritățile de mult timp. Aducând din nou exemple din Tunisia, Egipt și Iran, Sabadello ilustrează diferitele maniere de intervenție : cenzura, manipularea conținutului prin spargerea parolelor utilizatorilor, arestarea bloger-ilor care au scris despre evenimentele revoluționare, blocarea totală a accesului la Internet sau monitorizarea diferitelor acțiuni organizate pe Internet, urmată de anihilarea acestora.

Enumerând diferitele moduri în care lumea occidentală a încercat să contracareze această cenzură tehnologică – serviciul de bridge-blogging, «Global Voices », atacurile din partea grupării « Anonymus » asupra serverelor instituțiilor autoritariste, accesul limtat la Internet prin intermediul unor servicii de telefonie occidentale speciale, serviciile de voicemail oferite de Google prin care mesajele de voce trimise la anumite numere de telefon se transformau în postări pe Tweeter- autorul se întreabă dacă aceste eforturi de apărare a democrației cu ajutorul new-media se realizează în mod întru totul altruist sau sunt implicate și interese politice, având în vedere relația apropiată dintre guvernul SUA și companiile de pe Sillicon Valley.

Răspunsul la această dilemă, dar și scopul acestui articol, este relevat în ultima parte, autorul fiind de altfel membru al unui proiect axat pe descentralizarea puterii asupra accesului la Internet (proiectul «Danube » ). Sabadello arată că prin intermediul diferitelor tehnologii de “liberalizare” a utilizării rețelei atât la nivel de hardwear, cât și de softwear – servere de tip proxy, realizarea unor rețele în care fiecare calculator poate împărți în mod egal datele cu oricare altul în mod anonim ,sisteme de nume de domeniu (DNS) alternative și dispozitive private de rețea alternative – se poate diminua semnificativ controlul statelor asupra word-wide-web-ului și doar în acel moment putem vorbi de o adevărată democratizare prin tehnologie.

Biografia copiilor botezați în sistem binar

grown-up-digital1Cartea „Crescuți digitali” a lui Don Tapscott descrie modul în care reprezentații generației Net se raportează la societatea în care trăiesc și cum relaționează cu tehnologia. Don Tapscott este autor, consultant și speaker specializat în strategia de afaceri, transformarea organizaţională și în rolul tehnologiei din business și societate. Al Gore îl consideră „unul dintre cei mai mari guru ai cyber space-ului”.

Lucrarea a fost inspirată de un proiect pe care autorul, alături de o echipă de cercetărori, l-a realizat în 2006 și care urmărea să decripteze interacțiunea tinerilor cu tehnologia digitală. Au fost intervievați aproximativ 10.000 de tineri și au fost alcătuite peste 100 de rapoarte.

Cartea surprinde atât perspectiva cercetătorului, cât și cea a părintelui, Don Tapscott urmărindu-și propriii copii în mânuirea calculatorului.

Cartea este împărțită în trei secțiuni. În prima parte, cititorul face cunoștință cu generația Net și află care sunt diferențele dintre tinerii botezați în biți și părinții lor, reprezentanți ai generației baby-boom. Autorul prezintă cu entuziasm toate caracteristicile generației și cele opt valori definitorii.

Lucrarea este un bun ghid pentru părinții care nu înțeleg de ce copiii lor stau lipiți de calculator, de ce butonează permanent telefonul mobil și cum reușesc să se concentreze în desfășurarea mai multor activități în același timp.

În partea a doua, autorul prezintă generația Net în diferite sectoare ale vieții : în familie, la școală, în câmpul muncii și pe piața de consum. În capitolele dedicate acestei părți sunt reliefate și mai tare diferențele dintre internauți și părinții lor. Milenarii preferă să se întoarcă acasă la părinți după terminarea studiilor. Ei au modificat structura ierarhiei familiale, poziționându-se în centrul atenției părinților și bunicilor. Vorbim de o formulă de tipul 4-2-1, în care 4 bunici și 2 părinți satisfac dorințele unui singur copil.

Tinerii sunt interesați să-și organizeze singuri programul la muncă, nu iubesc să aibă program fix și au nevoie de un sistem de învățământ care să le satisfacă nevoile digitale și să-i scoată din modelul de învățare pre-Guternberg. Autorul susține jocul ca parte a muncii și a vieții.

În ceea ce privește piața de consum, Don Tapscott evidențiază rolul de decizie al  reprezentanților generației Net în apariția și comercializarea unor produse, ce aparțin unor branduri. Aceștia nu se mulțumesc să fie simpli consumatori, ci vor să fie prosumeri, adică să participe activ în procesul de creare a bunurilor și serviciilor.

În cea de-a treia parte facem cunoştinţă cu o generaţie de tineri cu un comportament de ajutorare şi un comportament altruist pronunţat, o generaţie puternic înrădăcinată în procesul politic şi în deciziile ce se iau la nivel guvernamental. Milenarii sunt dintre cei care vor schimbări şi vor să deţină un rol în rândul celor care iau decizii. Activismul lor este sănătos şi trebuie încurajat şi exploatat. Ei sunt neînimagescrezători în oamenii politici, tocmai pentru că sistemul politic nu a fost îndeajuns de personalizat şi deschis, astfel încât să se potrivească cu educaţia lor digitală. Tinerii sunt filantropi şi se încriu să facă voluntariat pentru a le veni în ajutorul celor care au cu adevărat nevoie, angajându-se în activităţi ambiţioase, cum ar fi de exemplu strângerea fondurilor pentru a deschide o şcoală în Sierra Leone.

În ansamblul ei, cartea îi încununează cu lauri pe cei din generația Net. Autorul este un susținător înrăit ai lor și aduce foarte multe argumente pro. Acesta încearcă să înfrumusețeze eticheta tinerilor considerați inadaptați și necomunicativi din cauza faptului că-și petrec cea mai mare parte a timpului cufundați într-o lume de biți.

Cartea nu prezintă doar păreri subiective exprimate de autor, încântat de aptitudinile copiilor săi crescuți digital, ci îmbogățește această experiență personală cu numeroase rezultate ale unor cercetări serioase elaborate pe acest subiect și completate de numeroase păreri și povestiri de-ale reprezentanților generației Net.

 

 

ask-question-2-ce96e3e01c85a38a0d39c61cfae6d42cȘtiați că ?

  • Generația Net este cea mai mare, cea mai diversă din punct de vedere etnic și reprezintă grupul cu cel mai mare număr de femei dintre toate cele care au urmat vreodată studii universitare ? (p.214)
  • Pentru generația Net munca și distracția formează un tot ? (p. 283)
  • Marketingul 2.0 este caracterizat de următoarele cuvinte : oriunde (anyplace), brand (Brand), comunicare (Communication), descoperire (Discovery) și experiență (Experience) = ABCDE-ul marketingului ? (p. 356)
  • După al Doilea Război Mondial, rezultatele testelor de IQ brute au crescut cu trei puncte la fiecare 10 ani ? (p. 482)

 

Andreea Marosac

Noi-gândim – Charles Leadbeater

Inovaţie de masă, nu producţie de masă

Editura Publica 2010

ISBN 978 – 973 – 1931 – 28 – 9

       Cartea a apărut în 2008 în engleză şi a fost tradusă în limba română în 2010. Temă principală este cultura Noi-gândim, o cultură digitală aflată în plină ascensiune, bazată pe colaborarea creativă şi inovativă a comunităţilor de pe Internet.

     Autorul Charles Leadbeater este membru al National Endowment for Science Technology and Arts, colaborează cu agenţia londoneză Demos şi predă la Said Business School, din cadrul Oxford University. Fiind şi jurnalist, a colaborat cu Financial Times şi Independent, primind şi premiul David Watt. Este de asemenea un teoretician important din domeniul managementului, activitate pentru care a fost premiat de către Accenture în 2005. Publicaţia New York Times l-a premiat în 2004 pentru cea mai bună idee a anului – activismul amatorilor. Oferă consultaţii pe probleme de inovaţie pentru Microsoft, BBC, Vodafone, dar şi pentru instituţii guvernamentale.

     Cartea aleasă prezintă cultura Noi-gândim, care adoptată în domenii dintre cele mai diverse ale societăţii noastre, poate schimba radical lumea. Volumul mi-a îndeplinit expectanţele pentru că este recent, plăcut de citit şi nou în viziune. Textul se adresează persoanelor care au deja cunoştinţe de bază în domeniu, termenii noi fiind explicaţi accesibil, susţinuţi de exemple numeroase, uneori familiare. Leadbeater a testat personal teoria sa, postând online cartea aceasta înainte de publicare, astfel încât doritorii să contribuie cu  adăugiri şi corecturi, autorul spunând că l-a ajutat foarte mult.

     Primul capitol, Eşti ceea ce împărtăşeşti, trasează în linii mari caracteristicile culturii Noi-gândim, cu exemple ca I Love Bees (un joc care avea drept scop găsirea unei apicultoare, Margaret, după nişte coordonate de pe site-uri diferite) şi Wikipedia care, deşi destul de controversată, reprezintă un bun exemplu de creaţie colaborativă accesibilă gratuit. Cel mai interesant este că toate acuzaţiile aduse Wikipediei nu au ţinut cont de un lucru punctat de autor: în timp ce pentru locuitorii ţărilor dezvoltate acest site nu reprezintă neapărat o necesitate, având la dispoziţie şi alte modalităţi de informare, în ţările minim dezvoltate, (doar) Wikipedia reprezintă material de studiu pentru profesori. Cultura Noi-gândim, caracterizată de participare, apreciere şi colaborare, este o nouă modalitate prin care indivizii se pot organiza şi inova, modificând felul în care ne-am obişnuit să muncim, să consumăm şi… să inovăm.

     Al doilea capitol, Rădăcinile culturii Noi-gândim, prezintă o altă abordare a acestei noi culturi, un mix reuşit între un universitar, un hipiot şi un ţăran, la care se adaugă ingredientul magic: un pasionat al computerelor. Argumentul adus pentru susţinerea acestei combinaţii nostime este că fiecare persoană aduce o trăsătură definitorie şi distinctă: universitarul contribuie cu ideea că ştiinţa se poate dezvolta numai prin colaborarea cu colegii, care realizează evaluări de tipul peer-review, aceasta fiind şi una dintre caracteristicile acestei culturi. Hipiotul aduce concepţia că orice comunitate de indivizi cu statut egal se poate organiza şi singură, pe când ţăranul este cel care promovează folosirea în comun a resurselor. Pasionatul de calculatoare, cu know-how-ul tehnologic, îi conectează pe ceilalţi trei. Poate cel mai important aspect tratat în acest capitol este faptul că avem de-a face cu o schimbare a statutului individului din simplu consumator în creator de conţinut, un consumator mutant.

     Previzibil, tema reţelelor de socializare nu lipseşte, acestea fiind văzute dintr-o perspectivă diferită: nefiind generatoare de inteligenţă colectivă, joacă un rol în îndeplinirea unei condiţii prealabile a acesteia, anume posiblitatea de a forma grupuri mari de oameni cu interese comune. Avantajul principal al acestora este autoguvernarea colaborativă. Mai mult, ele demonstrează capacitatea oamenilor de a se organiza pentru o anumită cauză, influenţa lor fiind covârşitoare. Cultura Noi-gândim este una care se axează pe împărtășirea ideilor, generând reciprocitate. În acest fel se ajunge la folosirea în comun a unor resurse care pot reprezenta puncte de plecare pentru inovații. Poate părea ciudat ca într-o lume capitalistă să dăruiești mulțimii descoperirile tale. Acest lucru e însă posibil, fiind de ajuns o singură recompensă: aprecierea celor din breaslă.

     Capitolul 3, Cum funcționează (sau nu) Noi-gândim, enunţă patru principii care stau la baza acestui nou tip de cultură: nucleul (omul sau ideea de bază), ideea de a contribui, (motorul), colaborarea (bazată pe autoguvernarea responsabilă şi organizare orizontală a membrilor). Un ultim principiu, și cel mai important, este dorinţa, sau nevoia, de a crea. Pentru ca întregul mecanism Noi-gândim să fie pus în mișcare este nevoie ca utilizatorilor li se pună la dispoziţie instrumente ușor de folosit pentru a adăuga conținut, fiindu-le create în acest fel condiții optime pentru schimbul de idei și generarea inovațiilor.

     Al patrulea capitol al cărții, Modele de afaceri bazate pe Noi-gândim, tratează schimbarea mentalității în legătură cu inovațiile, impunându-se renunțarea la ideea că aceste concepţii vin (doar) de la oameni super-specializați în domeniul în care cercetează. În lumea în care trăim, inovaţiile apar şi în urma criticii şi ameliorării colective, publice, a ideilor. Acest concept a fost adoptat chiar și de companii ca IBM sau P&G, care, deși au un număr considerabil de cercetători în interior, apelează adesea la comunităţi digitale de indivizi care nu au nici pe departe calificare în domeniul respectiv. Motivul? Probabil cercetătorii caută de cele mai multe ori soluțiile cele mai complicate, fiind amorsați de cercetările anterioare şi de educaţia formală specializată. Cultura Noi-gândim funcționează foarte bine în a armoniza oferta companiilor la dorinţele consumatorilor. Aceasta explică faptul că 57% din inovațiile din domeniul sporturilor active provin de la consumatori. Aici intervine un nou concept, și anume cultura de masă do-it-yourself.

     Noi-gândim funcţionează în afara cadrului formal, convențional de lucru 9 – 17 dintre patru pereţi, dominat de birocraţie şi ierarhie. Noul tip de comunitate e format numai din membri care au sentimentul aprecierii și apartenenței, muncind creativ și colaborativ. Conducerea trebuie să treacă de asemenea printr-un proces de transformare, pentru ca la final să fie mai deschisă și mai responsabilă, existând în cadrul instituției un dialog creativ şi fiind adoptat modelul deciziilor buttom-up (de jos în sus). Schimbări majore trebuie să existe în privința proprietății, inovația colaborativă fiind proprietatea comună a celor care și-au adus contribuția.

     Poate cel mai așteptat capitol, Care va fi impactul culturii Noi-gândim?, enunță o modificare în ceea ce privește modul de utilizare si organizare a informațiilor, societății per ansamblu făcându-i-se o radiografie a principalelor domenii, prilej cu care sunt  evidenţiate carențele, pentru ca mai apoi să fie prezentat modul în care tratamentul culturii Noi-gândim va remedia situațiile. Producerea la masă largă a dispozitivului RepRap poate face posibilă manipularea, modificarea și producerea obiectelor, fiind necesară doar materia primă (deja pus în aplicare de British Library şi Microsoft în digitalizarea a 100.000 cărţi). Open-source şi posibilităţi nelimitate înseamnă viitor, indiferent cât de utopic sună acum.

     Și pentru școli există soluție, majoritatea celor actuale fiind caracterizată de o uriașă discrepanță între ceea ce se învață și lumea reală. Schimbarea paradigmei se poate realiza prin includerea jocurilor video, a social media, a telefoniei mobile precum şi a colaborării peer-to-peer în procesul educaţional. Sistemului de sănătate i se poate aduce o schimbare radicală prin punerea la dispoziția pacienților a unor tehnologii prin care să își facă singuri acasă o serie de analize, interpretând singuri rezultatele, pentru mai multă comoditate şi economisire. Este nevoie însă ca pacientului să i se pună la dispoziție instrumente intuitive, iar el să deprindă aptitudini și încredere în sine. Indivizii trebuie să își îngrijească singuri sănătatea pentru ca productivitatea sistemului de sănătate să crească în viitor, pentru că sănătatea este responsabilitatea noastră, apoi a medicilor.

     Un alt pas important făcut deja este computerizarea științei prin lansarea unor software-uri open source, urmată de o evaluare de tip peer-review. Biotehnologia și principiul open source oferă perspectiva unui progres fantastic. Se pune însă problema dacă biologia sintetică este creatoare sau distrugătoare. Autorul afirmă că aceasta va depinde de maniera în care noi vom şti să ne organizăm, să fim responsabili social şi să ne exercităm dreptul de proprietate asupra cunoaşterii. Prin open acces sunt publicate gratuit lucrări științifice, la care publicul larg poate avea acces la cercetările finanțate din banii publici. Urmările implementării acestui sistem la o scară largă ar fi numai pozitive, existând noi resurse comune globale de cunoaștere științifică.

     Răspândirea culturii Noi-gândim se va dovedi pâna la urmă a fi Un lucru bun sau rău? (capitolul 6). Se tratează iniţial avantajele aduse de Internet: democraţie, egalitate şi libertate. În ce priveşte democraţia, chiar dacă Internetul nu o garantează, măcar permite implicarea activă a cetăţenilor în politică. Cât despre egalitate, acesta se referă în primul rând la egalitate în ce priveşte accesul la Internet. Cultura colaborativă a Internetului nu are avantaje doar în reducerea costurilor cercetării şi inovaţiei, ci ajută oamenii ca pe lângă împărtăşirea informaţiilor şi cunoştinţelor, să colaboreze şi să creeze idei noi. Ca de exemplu în China, unde se oferă acces liber la datele genetice despre cereale. Cererea în acest caz îşi generează singură oferta. Cât despre libertate, Internetul va încuraja libertatea de exprimare în patru sensuri: libertatea de a expune în mod deliberat ceea ce vrem, libertatea de a fi ceea ce vrem, prin modelarea identităţii în maniera dorită, libertatea de a cumpăra şi consuma ceea ce vrem, libertatea de gândire.

     Ultimul capitol este unul care oferă noi modalităţi pentru Cum am putea gândi împreună, principala idee fiind aceea a renunţării la proprietateaa privată cu care am fost învăţaţi până acum şi atribuirea unui rol central activităţii de împărtăţire prin intermediul Internetului. Bunăstarea nu mai este definită material acum, ci sunt aduse în prim plan aspectele psihologice ale acesteia. Sunt tratate şi dezavantajele culturii Noi-gândim, minore însă în comparaţie cu transformările pozitive pe care le aduce societăţii.

     Viziunea lui Charles Leadbeater expusă în Noi-gândim: Inovaţie de masă, nu producţie de masă presupune renunţarea la cultura individualistă pentru îmbrăţişarea acestui tip de colaborare de masă care este facilitată de Internet. Viitorul este promiţător dacă ţinem cont de expunerea autorului, iar principiul „less is more” nu se aplică şi în cadrul acestei noi culturi digitale. Mi-a plăcut mult această carte şi trebuie să recunosc că mi-a schimbat întrucâtva modul de gândire. Informaţia concentrată, nouă, convingătoare, narată de un vizionar non-paternalist, care în mod cert înţelege viitorul la fel de bine cum înţelege prezentul fac din această carte o resursă foarte valoroasă.