Cyber-spaţiul ca front de luptă

Titlu: Cyberprotest. New Media, Citizens and Social Movements

Coordonatori: Wim Van De Donk, Brian D. Loader, Paul G. Nixon, Dieter Rucht

Editura: Routledge

Anul apariţiei: 2004

Număr pagini: 276

ISBN 0-415-29785-0

Deşi în vârstă de doar cincisprezece ani, Internetul s-a infiltrat iremediabil în vieţile noastre, reuşind să schimbe totul. Inclusiv felul în care oamenii protestează. Şi tocmai aceasta este ideea pe care o dezvoltă lucrarea adusă în discuţie. Structurată în trei părţi, ea vorbeşte despre felul în care Internetul, cu posibilităţile de comunicare trans-naţională  şi de adresare many-to-many pe care le oferă, permite reprezentanţilor diferitelor mişcări sociale să ajungă direct la cetăţeni , pentru a le propune  un mesaj alternativ, o lectură de cod opus, corespunzătoare unui sistem de valori şi interese aflat în opoziţie cu cel susţinut de versiunea hegemonică, oficială.

Prima parteChanging the levels and domains of political action – ne oferă o trecere în revistă a modalităţilor prin care mişcările sociale au încercat să se facă auzite de la începutul anilor ’60 până în prezent. Văzându-se nevoite să se confrunte cu reticenţa mass-media în a le prezenta (în mod echitabil) activitatea şi obiectivele, ele au apelat la diferite strategii “de luptă”, grupate de autori în formula “celor 4 A”: absenteism, atac, adaptare şi alternative.  Dacă iniţial, atacurile asupra autorităţilor ori asupra reprezentanţilor presei şi crearea de publicaţii ori posturi de radio proprii erau strategiile preferate, în prezent, organizaţiile non-guvernamentale îşi constituie birouri de relaţii publice, se ghidează după regulile de funcţionare ale presei pentru a orchestra acţiuni care să beneficieze de media coverage, dar, totodată, se folosesc de virtuţile de netăgăduit ale new media.

Ceea ce ne-ar putea surprinde este scepticismul autorilor în faţa ideei că cyber-activismul ar putea înlocui definitiv formele tradiţionale de protest. Deşi Internetul facilitează organizarea mişcărilor de protest, în termeni de mobilizare şi diseminare a informaţiilor, totuşi el nu are capacitatea de a atrage atenţia publică şi respectul căutate de ong-uri. În plus, activismul virtual împiedică formarea legăturilor strânse între oameni, aderarea veritabilă la o cauză şi duce lipsă de factorul aventură, specific anumitor forme de protest din real world.

Partea a douaChanging strategies and stratagems: action and activism in the information   age – ne propune o analiză a şaptesprezece dintre website-urile aparţinând celor mai importante organizaţii care militează împotriva globalizării neo-liberale. Seattle, 1999, constituie un moment de referinţă (şi mândrie) în istoria cyber-activismului. Atunci, activişti din întreaga lume, organizaţi cu ajutorul Internetului, au făcut imposibilă desfăşurarea întrunirii Organizaţiei Mondiale a Comerţului, împiedicând, deci, adoptarea unei serii de rezoluţii nepopulare. Începând de aici, numeroase alte organizaţii non-guvernamentale afiliate  mişcării anti-globalizare au căutat să obţină vizibilitate şi adepţi. Dar privesc ele conceptul de globalizare în acelaşi mod? Iar dacă au ceva de contestat, oferă ele, în schimb, soluţii alternative la problemele contemporane? Autorul analizei încearcă să ofere răspunsuri pertinente la astfel de întrebări.

Tot în această a doua parte a cărţii, observăm felul în care old media şi new media pot conlucra pentru a asigura succesul unei mişcări sociale ce are la bază principiul think local, act global. Studiul de caz ales pentru a ilustra această idee este mişcarea pro-Timorul de Est. Izbucnită în Portugalia şi extinsă la nivel planetar, ea s-a finalizat cu o intervenţie militară a Naţiunilor Unite în Dili şi cu proclamarea independenţei Tomorului de Est, subliniind rolul semnificativ jucat de ambele tipuri de media în derularea evenimentelor. În fine, ideea surprinzătoare a acestei părţi este că Internetul, contrar aşteptărilor, nu contribuie la o “democratizare” a informaţiei. El măreşte prăpastia dintre info-bogaţi şi info-săraci: îi educă pe cei care sunt deja educaţi şi ştiu cum să caute şi să selecteze datele care le sunt necesare, îi informează pe cei care sunt deja, în bună măsură, informaţi, şi nu concep să nu se menţină la acelaşi nivel, pe când ceilalţi nu reuşesc decât să se piardă în noianul copleşitor de informaţii, nerămânând cu prea multe de pe urma unei asemenea experienţe. Fireşte, decizia de a aproba sau de a combate o asemenea idee rămâne la latitudinea fiecărui cititor în parte.

Partea a treiaCitizenship, identity and virtual movements – atinge o serie de probleme interesante precum: transformarea infrastructurii organizaţionale a mişcărilor sociale odată cu folosirea Internetului, oportunităţile de mobilizare şi exprimare aduse de new media femeilor situate în teritorii rurale, dominate de bărbaţi şi dispersate geografic şi victoriile obţinute de organizaţiile care susţin drepturile persoanelor cu dizabilităţi. Exemplul adus în discuţie pentru a ilustra această ultimă problemă este GUIA, organizaţia non-guvernamentală portugheză, care, în cei doar doi ani de existenţă, a exploatat la capacitate maximă facilităţile oferite la acea vreme de Internet, pentru a redefini cadrul în care sunt privite persoanele cu dizabilităţi.

Unul dintre minusurile evidente ale lucrării de faţă este acela că, deşi cuprinde numeroase informaţii pertinente şi exemple bine alese, insistă asupra analizelor în detaliu ale website-urilor aparţinând unor ong-uri afiliate anumitor mişcări sociale. În mediul virtual, mesajele sunt uşor perisabile şi, deşi autorii sunt conştienţi de acest neajuns, atrâgând, de mai multe ori, pe parcursul textului, atenţia asupra lui, nu putem scăpa de senzaţia că avem de digerat un conţinut care şi-a depăşit perioada de valabilitate. Cu toate acestea, cartea Cyberprotest. New Media, Citizens and Social Movements rămâne o lectură plăcută, pe alocuri neaşteptată, care vine ca o gură de aer proaspăt între atâtea lucrări de new media, ce prezintă Internetul drept un instrument numai bun de utilizat în advertising, branding sau personal branding.

Concluzia pe care o putem trage este că da, Internetul aduce schimbarea, dar aceasta trebuie să fie dorită, încurajată, forţată chiar. De Wilde afirmă că „nu doar Internetul a ajutat organizaţiile non-guvernamentale, dar şi ong-urile, la rândul lor, au contribuit la dezvoltarea Internetului.” (p. 5)  Şi nu avem cum să nu-l credem.

Autor: Alexandra Marta

Sursa imaginii: routledge.com

Advertisements